Genele umane se “modelează” în funcţie de modul în care percepi şi experimentezi viaţa

Începând cu ultimile decenii, în lumea ştiinţifică a avut loc un adevărat “boom” în ceea ce priveşte teoria determinismului genetic, considerată lege în sfera biologiei şi a medicinii clasice înainte de anii ’80 – ‘90. Cu alte cuvinte, s-a crezut şi am fost învăţaţi să credem că genele ne controlează vieţile, iar acesta se dovedeşte a fi doar un mit.

Unul dintre cele mai cunoscute nume ale lumii academice care a detronat teoria determinismului genetic este dr. Bruce LIPTON – specialist în biologie celulară, cercetător, profesor de anatomie şi biologie celulară, histologie şi embriologie în cadrul Facultaţilor de Medicină ale Universităţilor Wisconsin, St. George, Stanford, Pen State.

Acesta a pus bazele cercetării şi studierii unei noi ştiinţe, numită Epigenetică, care explică legătura dintre gene şi mediul înconjurător. Aşadar, controlul epigenetic se referă la controlul de dincolo de gene, acesta înseamnând o adevărată revoluţie în ştiinţă.

Deşi termenul “epigenetică” (prefixul „epi-” înseamnând „deasupra”) a fost introdus de profesorul Conrad Waddington, în 1942, pentru a explica relaţiile dintre mediu şi genom, noua paradigmă promovată de Bruce Lipton încă din anii ’80 a produs controverse în lumea ştiinţifică.

Prin rezultatele cercetărilor sale în domeniul biologiei celulare acesta a lansat câteva întrebări, menite a determina ieşirea din tiparele de gândire ce ne induc ideea că suntem produsul unei predeterminări genetice, care ne face să putem fi doar ceea ce suntem constrânşi să fim.

În limbajul vechii paradigme, a determinismului genetic, dialogul propus de dr. Lipton ar suna astfel:

„Tu eşti cel care a selectat genele cu care te-ai născut?” Veţi spune: „Nu, doar s-a nimerit să fie; datorită mamei şi tatălui, genele au venit împreună şi au făcut din mine cel care sunt”. Atunci am întrebat: „Dacă nu-ţi place acest tipar şi lucrurile pe care le-ai moştenit, le poţi schimba?”. Răspunsul este: „Nu, nu le pot schimba”(Lipton, 2008).

Cu alte cuvinte, fără să fim în prealabil “consultaţi” de către Univers şi / sau de părinţii care ne concep, devenim un soi de condamnaţi, moştenind şi caracteristici ale părinţilor pe care le putem detesta sau care ne fac să suferim / să murim, fără să putem soluţiona conştient şi voluntar aceste situaţii, în beneficiul nostru.

În acest context, următoarea întrebare care se pune este: Cât de responsabili sau de liberi suntem ca fiinţe umane, din moment ce suntem determinaţi să devenim ceea ce suntem?!

Epigenetica este noua ştiinţă, care ne spune: dacă schimbi modul în care percepi şi experimentezi viaţa, dacă îţi schimbi credinţele, emoţiile şi atitudinile, atunci îţi schimbi conformaţia genetică.

De ce e importantă această nouă teorie?

Dacă în vechea paradigmă, cea a controlului genetic, omul este o victimă, deoarece genele îl controlează, noua paradigmă spune că: “Tu eşti stăpânul, deoarece îţi poţi schimba conformaţia genetică prin schimbarea credinţelor, a stilului de viaţă, a emoţiilor. Este în acelaşi timp modul prin care îţi poţi crea boli şi modul prin care te poţi vindeca, totul fiind legat de percepţiile şi credinţele tale (Lipton, 2008).

Printre susţinătorii noii paradigme epigenetice se află şi cercetători români, printre care îi amintim pe dr. Leon Zăgrean – cel care a iniţiat domeniul neuroştiinţelor în România, şi dr. Adrian Restian – ambii predând la Universitatea de Medicina şi Farmacie „Carol Davila“ din Bucureşti.

Într-unul dintre articolele sale, Adrian Restian specifică foarte clar faptul că:

Deşi toate celulele din organismul uman provin din aceeaşi celulă-ou şi au acelaşi potenţial genetic, genetica nu poate explica – de exemplu – de ce o celulă activează o anumită parte din informaţia genetică, devenind neuron, iar altă celulă activează altă informaţie genetică, devenind celulă musculară.

Genetica nu poate explica de ce doi gemeni monozigoţi nu sunt absolut identici. De asemenea, ea nu poate explica de ce unii indivizi care au o anumită predispoziţie genetică fac boala respectivă, iar alţii nu (Restian, 2010).

Din aceste motive, pentru a explica aceste probleme, unii cercetători au avut curajul să caute răspunsul în altă parte, şi anume, în epigenetică.

Prin vechea paradigmă a determinismului genetic noi am fost îndrumaţi să credem că genele determină caracterul vieţilor noastre, ceea ce este un mit. Noua paradigmă epigenetică revelează, în mod surprinzător, cum modul nostru de a ne trăi viaţa este cel care controlează genele noastre. Noi suntem, de fapt, stăpânii genomului nostru, mai degrabă decât a fi victime ale eredităţii.

Cine sau ce anume controlează genele?

La această întrebare, citeste continuarea articolului Iuliei Modoranu aici.