1. Judecarea celorlalţi porneşte de cele mai multe ori de la o serie de presupuneri, în special cea că celălalt este exact ca noi. Presupunerile ne fac să greşim. De fiecare dată.
Vă provoc chiar să luaţi orice acţiune făcută în ultimele trei zile şi să o analizaţi succint. Veţi vedea că ea poate fi rezumată la o presupunere. Aţi presupus ceva fals, aţi presupus că cineva a înţeles, aţi presupus că cineva s-a gândit la, aţi presupus că cuiva îi va păsa, aţi presupus că sunteţi mai pregătiţi decât eraţi de fapt. Alternativa presupunerilor este să fim pregătiţi să analizăm doar faptele. Şi să ne întrebăm constant dacă nu cumva, din nou, pentru a mia oară, există în raţionamentul nostru o presupunere pe care ar trebui să o challenge-uim.
2. Alteori, judecarea celorlalţi porneşte de la o nevoie de a cataloga lucrurile. De a ne da iluzia că le controlăm. Le împărţim în lucruri bune şi lucruri rele, în corecte sau incorecte. Atunci când încercăm în mod conştient şi consecvent să nu judecăm, înţelegem însă că lucrurile nu sunt niciodată rele sau bune, ci noi alegem să le vedem ca fiind bune sau rele.
Această perspectivă schimbă totul. Nu mai presupunem că ştim, nu mai deţinem un adevăr absolut, ci suntem deschişi să acceptăm faptul că noi, oamenii, avem dreptul la propria viziune asupra lumii. Învăţăm „să fim de acord că nu suntem de acord” asupra unor lucruri şi să îi acceptăm pe ceilalţi aşa cum sunt, unici şi, deci, diferiţi de noi.
3. De cele mai multe ori însă, atunci când judecăm, nu este vorba nici de faptul că presupunem lucruri, nici de dorinţa (nevoia?) de a le cataloga, ci de o reacţie emoţională la ceea ce auzim de la celălalt. Devenim emoţionali, uneori defensivi, fiindcă în acel moment conversaţia pe care o aveam ne-a atins. Vedem în celălalt o parte din noi pe care refuzăm să o acceptăm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu