INTERVIU: „Nutriţia e un mare gol în medicină şi este mortală!“ ...

Poate nu prima, dar a doua grijă a oricărui medic, din orice ramură a medicinei, ar trebui să fie cât de bine se hrănesc pacienţii lui, spune conf. dr. Cristian Serafinceanu, medic nutriţionist şi nefrolog, fiindcă mulţi bolnavi mor cu zile din cauza proastei alimentaţii. 

Un birou cam îngust, la parterul Institutului Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice „Nicolae Paulescu“, pe strada Ion Movilă a Capitalei. Aici, bolnavii de diabet află despre una dintre cele mai periculoase complicaţii ale bolii lor: boala de rinichi, care le scurtează mult viaţa, dacă nu fac dializă. Pe 14 martie, s-au împlinit 20 de ani de la înfiinţarea acestei Secţii de Nefrologie şi Dializă pentru diabetici. Un singur alt centru de acest tip există în Europa, undeva în Germania, ne spune conf. dr. Cristian Serafinceanu, şeful secţiei. L-am reţinut aproape o oră într-o zi plină de lucru ca să ne lămurească despre legătura dintre diabet şi rinichi, dar şi despre cât de importantă este mâncarea potrivită pentru a oferi şanse în plus la viaţă bolnavilor de orice fel şi despre cele mai mari greşeli alimentare pe care le fac oamenii sănătoşi care vor să slăbească.

 „Weekend Adevărul“: Suntem ceea ce mâncăm? 
Conf. dr. Cristian Serafinceanu: Intrăm într-o discuţie foarte complicată. Nutriţia nu este ce vezi tu prin reviste, adică să mănânci o foaie de salată şi eşti protejat de boli. Aia e PR, marketing. Nutriţia este o specialitate din medicina internă care e al naibii de complicată. E foarte aridă, foarte complexă şi pe care nu o ştiu decât câţiva oameni, aşa cum trebuie ea învăţată. Dietele cu nume străine, Dukan şi altele, sunt numai interfaţa cu marele public. Un fel de popularizare, ba nu, de vulgarizare a nutriţiei. Nutriţia poate fi şi este mortală mai ales în bolile cronice!

Cum adică?
Păi, să-ţi explic. În toate bolile cronice, inclusiv în boala cronică de rinichi, este o zonă tulbure sau de clarobscur. Aceasta este nutriţia. Nutriţia clinică, adică a pacientului cu boală cronică – diabet, hepatite, boli cardiovasculare, boli digestive, boli renale, cancer, orice – este total neglijată. Prea puţini medici o fac. Noi ar trebui s-o facem, fiindcă scrie în dreptul nostru „diabet, nutriţie şi boli metabolice“. Ei, vreau să vă spun că în Facultatea de Medicină, pentru diabet, nutriţie şi boli metabolice, sunt alocate fix cinci zile. Nici înainte, nici după aceea, nu le mai spune nimeni nimic despre nutriţie. Decât dacă fac specialitatea asta. Şi nu prea o fac, din „n“ motive. Aşadar, când termină Facultatea de Medicină, medicul obişnuit are două „sperietori“, să zicem: diabetul şi boala de rinichi. Când aude de diabet sau de boală cronică de rinichi, nu ştie cum să scape de pacientul respectiv. Ei, dacă pacientul le are pe amândouă, atunci medicul se ascunde sub masă.

Pentru că e foarte complicat să te descurci cu un astfel de pacient?
Da, e foarte complicat, dar nici nu au medicii educaţia necesară, care ar trebui să se facă în facultate, nu au background. Şi nimeni nu-l învaţă pe pacientul cu orice afecţiune despre nutriţia necesară în cazul lui. Cum îţi spuneam, nutriţia este un mare gol în medicină. Foarte mulţi medici nu ştiu nici măcar câte calorii ar trebui să mănânci, câte proteine, câte lipide, câte glucide. Că pacientul îl întreabă dacă are voie varză şi el spune că da, asta nu e nutriţie.

Dar cum adică nutriţia este mortală?
Dacă apare pe plan clinic denutriţia, adică dacă-l vezi pe pacient că se topeşte, nu mai ai ce să-i faci. Acela e un mort care umblă. Trebuie să previi denutriţia!
Nimeni nu se uită la starea de nutriţie.

Practic, ce-mi spuneţi este că orice persoană diagnosticată cu o boală cardiovasculară, cu hepatită sau cu reumatism, să zicem, ar trebui să treacă pe la un medic de diabet, nutriţie şi boli metabolice?
Ei, nici chiar. Ce vreau să spun este că nutriţia trebuie să fie poate nu chiar prima, dar în mod cert a doua grijă a oricărui medic care are în grijă pacienţi cronici. Trebuie să resetăm lucrurile în aşa fel încât medicii internişti să aibă o instrucţie foarte serioasă de nutriţie. Şi medicii cardiologi la fel. Există, de exemplu, caşexia cardiacă, adică scăderea în greutate şi denutriţia pacientului cu insuficienţă cardiacă. Nimeni nu stă să se uite la starea de nutriţie a unui astfel de pacient. Problema este că medicii nici nu ştiu la ce să se uite. Nici clinic, nici la analize de laborator, nici nu ştiu că există investigaţii paraclinice foarte serioase care în lumea civilizată se fac. Noi, prin Asociaţia de Studii Reno-Metabolice şi Nutriţionale, vrem să umplem neapărat acest gol.

Cum?
Mi-am propus, de exemplu, să ţin cursuri de nutriţie, educaţionale, pentru asistentele medicale şi pentru medicii care sunt implicaţi în tratamentul pacienţilor cu boală cronică de rinichi.

Şi medicii de familie poate că ar avea nevoie de un astfel de curs.
Am făcut această lucrare: „Nutriţie clinică umană – manual pentru studenţi şi rezidenţi“, pe care o ofer oricui o vrea.

Un pacient cu diabet are un risc de 4 ori mai mare de a face un accident vascular major, comparativ cu un nediabetic. Dacă are şi boală renală, riscul acesta devine de 20 de ori mai mare.

„Mulţi diabetici sunt depistaţi doar când fac infarct“ Cum stă România la numărul de diabetici?
Stă prost. Eu zic că avem în jur de un milion şi jumătate de diabetici în România, dacă nu mai mulţi. Din aceştia, 95% sunt cu diabet de tip II, adică dobândit, care nu necesită neapărat insulină. Se spune că pentru fiecare diabetic cunoscut, înregistrat, există cel puţin încă un diabetic necunoscut, care nu a fost diagnosticat. Noi avem înregistraţi acum între 800 şi 900 de mii, pentru care Casa Naţională de Asigurări de Sănătate decontează reţete. În realitate, sunt cel puţin de două ori mai mulţi. Deci jumătate nu-i cunoşti. Dar ajung la spital, dintr-o dată, cu evenimente cardiovasculare: fie cu infarct, fie cu accident vascular cerebral. Şi-atunci sunt depistaţi cu diabet. Şi tot atunci se depistează că aveau şi boală renală în stadiu final.

Dializa înseamnă, în România, în jur de 1.400 de euro pe lună. Înmulţeşte asta cu sute de mii de oameni şi imaginează-ţi că toată treaba asta creşte nu liniar, ci exponenţial!

Dar nu sunt semne care să-i atragă atenţia omului că e bolnav de diabet, de rinichi şi că riscă infarct?
Din păcate, nu prea sunt, nu prea doare nici diabetul, nici boala renală, care poate merge până în stadiile finale aproape fără simptome. Dar există populaţii de risc. Portretul persoanei cu risc înalt este bărbat, are peste 40-45 de ani, este obez... Dacă avem 15 milioane de adulţi, cel puţin 5 milioane ar trebui testaţi. E nevoie de o glicemie pe nemâncate şi de o hemoglobină glicată (n. r. – cunoscută şi ca glicozilată, care reflectă media glicemiei în ultimele trei luni), care costă în jur de 10 lei. Ajungem astfel cam la 11 milioane de euro.

Cât de frecventă este asocierea între diabet şi boala de rinichi la pacienţii români?
Şi în diabetul de tip I, şi în cel de tip II, care nu necesită insulină neapărat, rinichiul este afectat. Boala cronică renală, care duce la insuficienţă renală şi la dializă, este de două feluri: diabetică şi nediabetică. Cel puţin 50% din pacienţii cu boală cronică de rinichi care încep dializa sunt cu diabet zaharat. Diabetul este cea mai importantă cauză de insuficienţă renală peste tot în lume.

Dar dacă e să calculăm, cam câţi dintre bolnavii de diabet fac boală renală?
Cam 40%. Avem cam 150.000 de români cu boală renală diabetică. Dar nu ajung toţi să facă dializă. Numai 1% ajung la această procedură.
„Ştii câţi mor aşa?“ 

Aţi amintit la început de dieta Dukan. Este una dintre cele mai folosite diete pentru slăbit astăzi. Şi cei care o ţin spun că dă rezultate foarte bune. Are recomandarea dumneavoastră?
Dieta Dukan nu este o tâmpenie. Ea a fost inventată acum o sută şi ceva de ani nu de Dukan, ci de Atkins. De altfel, toate dietele disociate se numesc diete Atkins, fiindcă el a inventat sistemul. Atkins a făcut un experiment: a încercat mai întâi o dietă fără glucide, o dietă fără lipide şi o dietă fără proteine sau cu foarte puţine. Le-a testat pe grupuri de oameni şi a ajuns la concluzia că cel mai puternic se slăbeşte nu cu dietă în care nu se mănâncă grăsimi, ci cu dieta hipoglucidică severă, adică aceea cu extrem de puţine glucide. Motivul este complicat. Organismul uman foloseşte glucidele ca şi combustibil preferenţial. Amidonul este o poliglucoză, carbohidraţii din fructe se transformă şi ei în glucoză. Glucoza este benzina preferată a organismului. El poate să meargă şi pe grăsimi, dar merge relativ prost, pentru că nu poate să le prelucreze până la dioxid de carbon şi apă. În momentul în care nu-i dai glucoză, corpul foloseşte lipidele din depozite. Atunci când le foloseşte, se produc nişte reziduuri, corpii cetonici, care sunt acizi puternici. Aşa apare ceea ce se numeşte cetoacidoză, iar aceasta induce o stare ca un leşin, o depresie totală a tuturor funcţiilor organismului şi anorexie completă.

Adică?
Adică nu-ţi mai trebuie mâncare neam. Aşa se explică de ce, în cadrul acestei diete, ţi se recomandă să mănânci cât vrei: şi ouă, şi slănină, şi friptură, dar fără pâine, fără dulciuri, fără fructe, fără cartofi, fără paste făinoase, fără orez. În rest, mănânci ce vrei tu. Numai că după trei zile efectiv nu mai poţi să mănânci, doar cât vezi mâncarea îţi vine rău.

Dieta Dukan poate să aibă consecinţe foarte proaste. De exemplu, deprimă cordul, poate să afecteze vezica biliară, poate să dea pancreatită.

Şi e bine?
Citeste mai mult in Weekend Adevarul.